Un copil violat, pus să-și apere „onorabilitatea” în instanță
· 5 min de citit · Autor: Dumitrache Ioana, avocat
Mă ținea de mână ca să poată continua. O copilă violată, pusă să-și apere „onorabilitatea” chiar în sala de judecată.
Îmi amintesc o copilă care avea nevoie să fie ascultată și protejată. În fața instituțiilor chemate să o ajute, a trebuit să suporte și suspiciuni despre propriul comportament.
Sunt avocat penalist și, de regulă, apăr persoane acuzate. Accept foarte rar dosare în care reprezint sau asist victime. Mă consumă emoțional într-un fel pentru care experiența profesională nu mi-a oferit imunitate. Îmi cunosc această limită și încerc să țin seama de ea.
În dosarul acestei minore am ajuns întâmplător. Trebuia să substitui avocatul titular la un singur termen. Însă tupeul inculpatului și dificultatea fetei de a-și face auzită vocea, în limitele procedurale ale dosarului, m-au determinat să mă implic pe deplin. Am rămas până la capăt. Au fost aproape doi ani extrem de intenși, care m-au consumat emoțional și mi-au cerut enorm de multă energie.
Copila fusese violată de tatăl vitreg. La propunerea lui, instanța a încuviințat administrarea unor înregistrări în care fata apărea în lenjerie intimă, fiind filmată pe ascuns. Inculpatul susținea că înregistrările ar fi demonstrat că minora… nu era „onorabilă”. Aceasta era justificarea invocată pentru administrarea probei. Judecătorul, bărbat, a admis proba în ciuda opoziției mele și a procuroarei.
Îmi este greu și acum să scriu aceste cuvinte despre un copil. Ce trebuia să demonstreze fata? Că fusese suficient de cuminte pentru ca un adult să fie obligat să nu o violeze? Aici am ajuns?
Apăr frecvent persoane acuzate și știu cât de important este să poți contesta decent și rezonabil o acuzație. Tocmai de aceea mă revolta direcția în care inculpatul încerca să ducă discuția. Justificarea invocată pentru acele imagini arăta o încercare de a compromite copilul. Fata ajungea să se apere pentru că apărea în lenjerie intimă în niște înregistrări făcute pe ascuns, iar adultul care o violase își permitea să-i evalueze moralitatea.
Pentru audierea ei, solicitasem expres instanței ca psihologul prezent să fie femeie, iar paza să fie asigurată de jandarmi femei. În dosar participase o procuroare de ședință, la absolut toate termenele. Încercam să obțin un cadru în care fetei să-i fie mai puțin greu să vorbească despre ce i se întâmplase.
Pentru ea, audierea însemna să povestească unor adulți ce îi făcuse tatăl vitreg și să răspundă la întrebări despre propriul corp. De la psiholog așteptam să fie atent la starea ei, să observe când îi era prea greu și să o sprijine. Prezența lui acolo trebuia să aibă un folos pentru copil.
În mod inexplicabil pentru mine, la audierea minorei au participat un procuror bărbat, un psiholog bărbat și doi jandarmi bărbați. Judecătorul era tot bărbat. Dintre zecile de termene ale procesului, acesta a fost singurul la care a participat un procuror bărbat. Felul în care a fost organizată acea audiere mi se pare și astăzi nejustificat și impardonabil.
Psihologul, care trebuia să-i ofere sprijin emoțional, a adormit în timpul audierii.
Copila povestea suspinând și mă ținea de mână. Era profund jenată. Încercam să nu observe că plângeam și eu. Vedeam cât de greu îi era să rostească acele lucruri în fața lor. Omul chemat acolo să-i ofere sprijin psihologic dormea în timp ce copilul vorbea.
Mai târziu, fata mi-a trimis un mesaj în care mi-a mulțumit că am ținut-o de mână. Mi-a spus că voia să renunțe, dar că mâna mea îi dăduse putere și curaj să continue. Nu mi-am dat seama atunci cât de mult însemna pentru ea că o țineam de mână. Eram și eu copleșită de suferința ei și de felul în care era nevoită să treacă prin acea audiere.
Judecătorul a întrebat-o, printre altele, dacă făcuse vreodată sex oral. O întrebare despre sexualitatea unui copil trebuie să aibă o justificare probatorie precisă și să fie adresată într-un mod care să îl protejeze. În acea audiere, acestea nu au existat. Experiențele sexuale anterioare, care în cazul ei oricum nu existau, nu constituie consimțământ pentru actul reclamat și nu fac suferința victimei mai puțin demnă de luat în serios.
Nu știu ce a gândit judecătorul. Știu ce am văzut acolo, lângă acel copil, și cât de puțin semăna audierea cu protecția pe care încercasem să o obțin pentru ea. A fost devastator.
Am simțit totuși o satisfacție imensă când inculpatul a primit una dintre cele mai mari pedepse aplicate în țară pentru asemenea fapte și a fost obligat la plata unor daune morale considerabile. După ce încercase să pună în discuție „onorabilitatea” copilului, a trebuit să răspundă pentru propriile fapte.
Pentru mine, condamnarea însemna și că încercarea lui de a compromite fata nu îl scăpase de răspundere. După toată discuția despre pretinsa ei lipsă de „onorabilitate”, el era cel care avea de executat o pedeapsă și de plătit daune morale pentru ceea ce îi făcuse. Răspunderea rămânea a adultului care violase copilul.
Îmi amintesc și disprețul lui când a văzut că minora era apărată de o femeie, avocat, care purta ruj roșu. Îl deranja profund. În mintea lui mică și limitată, femeile care poarta ruj roșu erau „curve”. Un bărbat care violase un copil se considera îndreptățit să evalueze moralitatea femeilor după culoarea de pe buze.
Ghinionul lui: avocata cu ruj roșu știa să-și facă meseria și nu avea de gând să plece din dosar. Disprețul și amenințările lui voalate nu m-au intimidat. Am rămas până la finalul dosarului, iar satisfacția condamnării nu o voi ascunde.
Mă întorc cu gândul la copila care mă ținea de mână. Ea avea nevoie de sprijin pe tot parcursul audierii, în fiecare moment în care îi era greu să continue. O hotărâre dreaptă nu face acceptabil tot ce s-a întâmplat până la pronunțarea ei, iar condamnarea agresorului nu îi absolvă pe ceilalți de felul în care și-au făcut meseria.
Fiecare dintre oamenii chemați acolo avea o responsabilitate față de ea. Copilul avea dreptul la protecție și în sala de judecată.
Dumitrache Ioana
26.10.2026
Articolul are caracter informativ și nu constituie consultanță juridică.