Femicidul și femeia care ar fi trebuit să tacă
· 10 min de citit · Autor: Dumitrache Ioana, avocat
„De ce n-a plecat?” Despre femicid, femeile judecate chiar și după moarte și întrebările pe care ar trebui să le adresăm celor care nu le-au protejat.
Mă tulbură să citesc, sub o știre despre o femeie ucisă, întrebarea „De ce n-a plecat?”. E formulată uneori cu siguranța celui care privește din afară și știe exact ce ar fi făcut el. De parcă ieșirea dintr-o relație violentă ar fi doar o chestiune de voință, iar supraviețuirea, o obligație de care victima nu s-a achitat.
Eu aș vrea să întrebăm mai întâi cine ar fi putut să o ajute să plece în siguranță. Și ce s-a întâmplat cu cererile ei de ajutor, acolo unde au existat. Mi se pare o datorie minimă față de un om care nu mai poate răspunde în propria apărare.
Mă refer aici la femicidul din relațiile de cuplu: femei ucise de parteneri sau foști parteneri, în contexte de posesivitate, control și violență. Încerc să înțeleg cum ajunge un bărbat să creadă că despărțirea îi dă dreptul să hotărască dacă femeia de lângă el mai trăiește.
Cât de ușor e să spui „pleacă”
Frica trăită zi de zi poate schimba felul în care un om își judecă propriile posibilități. Umilințele repetate, izolarea și controlul îi pot eroda unei femei încrederea în propria judecată. Poate ajunge să se simtă responsabilă pentru izbucnirile lui și să-și consume energia încercând să le anticipeze: ce spune, cum spune, ce trebuie să evite ca să treacă ziua fără o nouă agresiune.
Acolo unde violența alternează cu tandrețe, scuze și promisiuni, se poate păstra și speranța că bărbatul de la începutul relației se va întoarce. Atașamentul nu dispare la prima lovitură, oricât de convenabil ar fi pentru cei care judecă din afară să creadă asta. Iar încercarea de a-l liniști poate fi un mod de a se proteja într-o situație pe care el o face periculoasă. Răspunderea pentru violență îi aparține lui, integral.
Pentru agresorul care consideră că are dreptul să-i conducă viața, plecarea ei poate însemna pierderea controlului. Furia, amenințările și violența se pot intensifica tocmai când ea încearcă să-și recapete autonomia. Criminoloaga Jane Monckton Smith a analizat istoricul a 372 de cazuri de femicid intim și a descris un model în opt etape, în care amenințarea pierderii controlului poate preceda escaladarea și pregătirea omorului. Studiul american coordonat de Jacquelyn Campbell, publicat în 2003, a identificat printre factorii de risc despărțirea de un partener care exercita control, accesul agresorului la arme de foc și amenințările anterioare cu o armă.
De aceea mă revoltă ușurința cu care judecăm femeia care se întoarce sau încă nu reușește să plece. Poate avea copii de protejat, bani insuficienți, telefonul verificat și teama că va fi găsită oriunde se duce. Noi îi cerem să învingă toate acestea cu aceeași ușurință cu care scriem într-un comentariu: „Eu, în locul ei, plecam”. Ce comod e curajul când consecințele le suportă altcineva.
A-i cere mai mult curaj decât putem noi să-i oferim siguranță este nedrept.
Și moartă, tot ea e de vină
Sunt femeie și mă irită că trebuie să revendicăm ca „drepturi” ceea ce, pentru un bărbat, este tratat ca firesc. În viața noastră, uneori pare că trebuie să renegociem drepturi esențiale cu fiecare bărbat care nu suportă să fie contrazis.
În 2026 încă explicăm că avem dreptul să rămânem în viață după o despărțire. Că putem avea o opinie contrară unui bărbat fără să-i anticipăm furia și să ne calculăm fiecare cuvânt de teamă să nu fim lovite sau jignite. Iar dacă omul care nu suportă refuzul ne este și superior profesional, să nu trebuiască să ne întrebăm cum ne va pedepsi la muncă. Pretenții exorbitante, după cum se vede: să putem spune „nu” și să ne continuăm viața.
Iar după ce o femeie este ucisă, se deschide secțiunea de comentarii. Acolo i se verifică respectabilitatea. Cum se îmbrăca? Cu cine fusese? De ce rămăsese? De ce plecase? Pleacă sau rămâne, tot se găsește ceva ce ar fi trebuit să facă altfel. Criminalul a ucis-o, dar comentatorul ține să stabilească și contribuția ei.
După uciderea Teodorei Marcu, presa a consemnat inclusiv comentariul „am mai scăpat pământul de o prostituată”. Îl recitesc și mă întreb ce justificare își găsește un bărbat pentru a scrie așa ceva despre o femeie ucisă. O femeie pe care nici măcar nu a cunoscut-o. Cu câtă seninătate trebuie să privești moartea ei ca să o anunți drept o mică îmbunătățire a lumii.
Când numești o victimă „curvă” și folosești insulta ca explicație pentru omor, spui destul de limpede că, în mintea ta, unele femei pot fi ucise cu justificare. Tu îți rezervi dreptul să stabilești care. O fotografie, câteva informații citite în grabă și gata: te consideri competent să hotărăști cine merita să trăiască.
Mă gândesc la bărbații care au soții sau fiice și scriu asemenea lucruri. Ce siguranță poate simți femeia de lângă un om care găsește atât de ușor justificări pentru uciderea alteia? Și de ce trebuie să-i amintim că are o mamă sau o fiică pentru a-i explica de ce viața unei femei contează? Ar trebui să putem trăi și fără să avem norocul de a-i fi rude.
Pentru unii, toată „bărbăția” afișată încape într-o insultă scrisă sub fotografia unei femei ucise. Ce convenabil că femeia nu mai poate răspunde.
Mă dezgustă nevoia asta de a obține câteva clipe de importanță (singurele, probabil) din umilirea unei victime. Să aplauzi un criminal și să numești asta apărarea bărbaților este o lașitate pe care nicio fotografie de familie nu o face respectabilă.
Ai în față vestea morții unui om și tot ce poți produce este o insultă sexuală. Apoi aștepți aprobarea altora ca tine, ca să te simți, în sfârșit, bărbat. Din păcate, să fii prost pe internet nu este, în sine, infracțiune. Nici când semnalizezi cu atâta insistență.
Atât ai putut.
Și să nu credem că asemenea atitudini țin de lipsa studiilor. Cunosc bărbați, inclusiv avocați, care, atunci când o subordonată le refuză avansurile, încep jignirile și îi transformă locul de muncă într-un mediu ostil. Poți cunoaște legea și totuși să tratezi refuzul unei femei ca pe o abatere disciplinară. În această interpretare foarte personală a raporturilor de muncă, subordonarea profesională pare să includă și obligația de a-i dori.
Influencerii misogini ai manosferei au făcut din nesiguranța băieților o afacere. Le vând explicația comodă că femeile sunt de vină și trebuie puse la punct. Le promit că vor deveni „alfa”, dar îi învață să se simtă umiliți de primul refuz. Atâta bărbăție, cu condiția ca femeia să fie dependentă, speriată și să nu aibă nimic de obiectat. Femeile suportă consecințele, iar afacerea merge: influencerul încasează de la un public care se crede independent, dar încă așteaptă instrucțiuni despre cum să fie bărbat.
Pe TikTok și Reddit circulă întrebarea: „Ce ai face dacă ai rămâne ultima femeie de pe Pământ?”. Într-o proporție covârșitoare femeile răspund „M-aș sinucide”, de teama abuzurilor și a pierderii oricărui control asupra propriului corp. Mă îngrozește că își imaginează acest scenariu și se văd fără apărare, la dispoziția altora, cu un refuz care nu ar mai conta pentru nimeni. Mi se pare obscen ca, în fața unei asemenea frici, prima noastră grijă să fie că se simt jigniți niște bărbați. Femeile nu au obligația să-și descrie teama într-un fel care să menajeze orgoliile celor care se simt vizați.
„Și ea l-a provocat”. Când prejudecata devine răspunsul instituțiilor
Este îngrijorător ce se întâmplă când aceeași prejudecată ajunge în biroul unor organe de anchetă, în care o femeie cere protecție. Cel care o primește poate decide dacă amenințările sunt verificate și dacă pericolul este luat în serios. Dacă începe prin a căuta ce a făcut ea ca să-l „provoace”, femeia trebuie să lupte și cu neîncrederea celui de la care așteaptă ajutor.
Nu ar trebui să explic nimănui că merit să trăiesc chiar dacă port o fustă scurtă. Nici că pot încheia o relație fără să fiu omorâtă. Când răspunsul la violență începe cu „și ea l-a provocat”, mesajul este limpede: trebuia să fie mai supusă. Altfel, poate că și-a căutat-o. Vechea poveste cu „și mortul era de vină” este aplicată cu remarcabilă perseverență femeilor.
Prejudecata aceasta a fost constatată și de Curtea Europeană a Drepturilor Omului. În cauza Bălșan împotriva României, din 2017, autoritățile consideraseră că femeia provocase agresiunile soțului și că acestea nu erau suficient de grave pentru răspunderea penală.
Deși ceruse repetat ajutor, nu primise protecție adecvată. CEDO a stabilit în unanimitate că statul român nu și-a îndeplinit obligația pozitivă de a proteja victima și a tolerat un climat de impunitate pentru agresor. De asemenea, Curtea a subliniat că eșecul general și discriminatoriu al autorităților de a lua în serios violența domestică afectează disproporționat femeile.
Femeia reclamase violența. Autoritățile îi evaluaseră purtarea.
Pentru a cere ajutor, o femeie trebuie să aibă suficientă încredere în instituții încât să poată acționa în ciuda fricii de agresor, explică criminologul Dan Gabriel Rusu. „Du-te la poliție” se spune ușor. Ea trebuie să știe cine o protejează după ce depune plângerea.
Mă gândesc și la Anda, tânăra de 23 de ani ucisă în iulie 2025, în cazul în care este acuzat Emil Gânj. În noiembrie 2025, șeful Poliției Române a prezentat public rezultatele verificărilor: mandatul de arestare emis în februarie 2024 nu fusese transmis structurii de urmăriri timp de aproximativ un an, iar verificările periodice obligatorii nu fuseseră făcute. Au fost anunțate cercetări disciplinare și sesizări ale parchetului.
Nu pot stabili din afara dosarelor răspunderea fiecărui funcționar. Dar vreau să știu ce rezultate au avut aceste cercetări și cine a răspuns pentru deficiențele constatate. Anunțarea unei verificări nu poate închide discuția despre ce s-a întâmplat înainte ca o femeie să fie ucisă.
Legea nr. 53/2026 pentru prevenirea și combaterea femicidului și a violențelor care îl precedă extinde cazurile de omor calificat și prevede noi instrumente de evaluare a riscului, modificările penale sunt deja în vigoare. Proiectul privind colectarea datelor a fost publicat abia după expirarea termenului legal de aprobare. Dar ordinele de protecție și obligația poliției de a le pune în executare existau deja. O femeie amenințată are nevoie ca cineva să intervină înainte să ajungă încă un caz în statisticile pe care învățăm să le colectăm.
Protecția are și un înțeles foarte practic: să aibă unde să se ducă și să știe că încălcarea unui ordin va primi un răspuns prompt. Cine îi spune să plece trebuie să răspundă și unde va fi în siguranță în noaptea aceea, dar și în următoarele.
Iar un bărbat care condiționează protecția unei femei de obediența ei nu are ce căuta într-o funcție în care decide siguranța victimelor. Nicio femeie nu trebuie să-i câștige bunăvoința ca să beneficieze de lege.
Dacă trebuie să-și apere reputația în timp ce vorbește despre o agresiune, mai găsește oare puterea să revină la aceeași instituție când este amenințată din nou?
Mă gândesc și la femeia care citește acum și încă nu a spus nimănui ce trăiește. Nu vreau să găsească aici încă un om care îi explică ce trebuia să facă. Aș vrea să știe că frica ei merită luată în serios și că are dreptul la ajutor înainte să poată arăta o rană.
Iar nouă, celor care privim din afară, ne-aș cere mai multă grijă când punem întrebări, mai ales când emitem judecăți. Femeia ucisă nu ne mai poate povesti ce a încercat, cât i-a fost de frică sau cine n-a crezut-o. Instituțiile care au primit cererile ei de ajutor pot și trebuie să răspundă.
Într-o situație de pericol imediat, apelează 112. Pentru sprijin și îndrumare privind violența domestică, linia națională ANES 0800 500 333 este gratuită și funcționează permanent. Poate suna și o persoană care cunoaște situația victimei.
Ioana Dumitrache
26.10.2026
Articolul are caracter informativ și nu constituie consultanță juridică.