# Judecat înainte de proces. Cine mai rămâne lângă cel acuzat?

> O reflecție personală despre profesia de avocat penalist, dreptul fiecăruia la apărare și graba cu care aruncăm prima piatră.

Publicat: 2026-10-16 · Categorie: Dincolo de dosar ·  · Autor: Dumitrache Ioana, avocat · https://www.defensio.ro/blog/judecat-inainte-de-proces-cine-mai-ramane-langa-cel-acuzat

*O reflecție personală despre profesia de avocat penalist, dreptul fiecăruia la apărare și graba cu care aruncăm prima piatră.*


În unele dosare, avocatul penalist intră în sala de judecată după ce procesul s-a terminat deja în ochii publicului. Acuzația a fost citită, indignarea s-a instalat, verdictul circulă în comentariile online, la televizor, pe stradă. Mai rămâne o întrebare, adresată uneori cu o sinceritate dezarmantă: *„Cum poți să aperi un asemenea om?”*

În întrebarea aceasta, verdictul există deja. Omul este vinovat, *„toată lumea știe”.* Puțini dintre cei convinși au citit însă probele din dosar sau au ascultat explicațiile celui acuzat. De multe ori, cunosc aceeași relatare, repetată în mai multe locuri. Apărarea ajunge astfel să pară ea însăși suspectă, ceva pentru care chiar și avocatul ar trebui să dea socoteală.

Urmează uneori o întrebare mai grea: *„Cum mai dormi noaptea, știind că aperi o persoană periculoasă?”*

Înțeleg teama și revolta din spatele ei. Există fapte care mă tulbură, suferințe greu de cuprins și victime pentru care niciun rezultat al procesului nu poate repara totul. Faptul că sunt avocat nu mă face imună la ceea ce citesc sau simt. Dar am nevoie să pot gândi rațional și profesionist mai ales atunci când dosarul mă afectează. Omul pe care îl asist are nevoie de discernământul meu profesional, nu de judecata mea. Dacă va fi cazul, va răspunde în fața instanței sau a unei instanțe mai presus de noi.

De aceea nu îmi judec clienții. Încerc să îi înțeleg, îi ascult și le spun sincer și obiectiv ce văd în dosar, inclusiv atunci când evaluarea mea nu este cea pe care ar vrea să o audă. Uneori, asta înseamnă conversații dificile. Înseamnă să le explic de ce o probă îi dezavantajează, de ce propria explicație nu este convingătoare sau de ce o anumită așteptare nu este realistă. Faptul că sunt angajată să îi apăr nu mă scutește de sinceritate.

Gândirea juridică mă obligă să mă întorc la probe: ce susțin, unde se contrazic, ce lipsește și cât de întemeiată este concluzia construită pe baza lor. Nu pot înlocui această muncă prin impresia pe care mi-o lasă un om sau prin reacția pe care mi-o provoacă acuzația.

Slavă Domnului, am lăsat în urmă Inchiziția și vremurile în care condamnarea publică ținea loc de judecată. Uneori însă, citind comentariile din mediul online, mă întreb cât de departe am ajuns de reflexul de a arunca prima piatră. M-ar neliniști o lume în care dreptul unui om la apărare ar depinde de îngăduința celor convinși că ei nu ar putea ajunge niciodată în locul lui.

Cel care aruncă piatra nu o face neapărat cu mâinile curate. Uneori, propriile greșeli sunt doar mai bine ascunse sau încă nedescoperite. Faptul că astăzi numele altcuiva apare într-un dosar nu îi dă celui care îl judecă un certificat de neprihănire.

Pentru mine, oamenii nu sunt în întregime buni sau în întregime răi. O faptă gravă poate spune multe despre cel care a săvârșit-o, dar nu întotdeauna îi cuprinde întreaga viață. Cunoscând un dosar, poți descoperi lucruri care complică sau modifică prima impresie, fără să șteargă gravitatea unei fapte.

Poți înțelege împrejurările în care cineva a ajuns să facă rău, fără să aprobi ceea ce a făcut și, în același timp, să recunoști suferința pe care a provocat-o. Pentru mine, a încerca să înțeleg un om nu înseamnă să îi găsesc o scuză.

Iar când vorbim despre fapte sancționate de legea penală, dreptul la apărare nu este o recompensă pentru buna purtare. Îl are și omul nevinovat, și cel care a săvârșit fapta. Îl are inclusiv cel despre care publicul a hotărât deja că nu mai merită ascultat.


## Ce apăr, de fapt

Legea nr. 51/1995 stabilește rolul avocatului de a promova și apăra drepturile, libertățile și interesele legitime ale omului. Aceasta este responsabilitatea mea profesională față de persoana pe care o reprezint, să mă asigur că, în cadrul procesului penal, îi sunt respectate drepturile, libertățile și interesele legitime.

Legea nu îmi cere să mă identific cu faptele de care clientul meu este acuzat. Faptul că îl asist nu înseamnă că aprob ceea ce i se impută. Nici că suferința persoanei vătămate îmi este indiferentă.

Am obligația să folosesc mijloacele legale pentru ca drepturile clientului meu să fie respectate în mod real. Să poată cunoaște acuzația, să își pregătească apărarea și să conteste probele folosite împotriva sa. Codul de procedură penală consacră dreptul la timpul și înlesnirile necesare pregătirii apărării și obligă organele judiciare să asigure exercitarea sa deplină și efectivă. Un avocat prezent fizic în încăpere nu este, prin simpla prezență, garanția că aceste cerințe au fost îndeplinite.

De aceea cer explicații, formulez obiecții și insist asupra unor aspecte care, din afara dosarului, pot părea neînsemnate. Pentru omul împotriva căruia sunt folosite, ele pot avea consecințe asupra anilor de viață petrecuți în libertate.


## Dar dacă a săvârșit fapta?

Mai ales atunci are nevoie de avocat.

Pentru mine, recunoașterea unei fapte nu încheie munca apărării. Trebuie să înțeleg ce s-a întâmplat, care a fost contribuția clientului meu și dacă tot ceea ce i se impută corespunde cu ceea ce a făcut. Rămân de analizat încadrarea juridică și consecințele pe care legea le permite. Un om care își recunoaște vina nu îi dă nimănui un drept nelimitat asupra lui.

Pot să îi spun unui client că probele împotriva lui sunt solide. Pot să îi recomand asumarea răspunderii, când aceasta este o opțiune legală și potrivită situației sale. Uneori, sinceritatea aceasta este partea cea mai grea a discuției noastre. Nu îi pot promite însă rezultatul procesului. Îi pot explica ce voi face pentru apărarea lui și pe ce mă bazez. Hotărârea nu îmi aparține.

Cred că un om trebuie să răspundă pentru răul făcut. Dar îmi este greu să accept că, odată ce a greșit, nu mai merită decât suferință. Poate și pentru că ideea de îndreptare presupune să mai vedem în el un om, chiar atunci când ne este greu să îl privim. Nu îmi revine mie să îi acord iertarea în numele celor răniți. Îmi revine să îi apăr drepturile și interesele legitime, așa cum am precizat mai sus.

Faptul că a săvârșit o infracțiune nu face acceptabil orice tratament aplicat lui, iar drepturile sale nu devin facultative. Felul în care îl tratăm când știm că a greșit spune ceva și despre noi, despre cât de mult credem în demnitatea omului atunci când nu ne este ușor să o respectăm.

Cât despre întrebarea *„cum dorm noaptea”*, sunt dosare pe care le iau cu mine acasă, fără să vreau. Închid calculatorul sau plec din sala de judecată, dar mă întorc în gând la un răspuns, la un document, la o întrebare pe care poate ar fi trebuit să o pun altfel. Mă întreb dacă mi-a scăpat ceva important. Port cu mine responsabilitatea față de un om care a crezut în mine. Iar liniștea, când vine, ține și de convingerea că nu am trecut cu ușurință peste nimic din ceea ce puteam face pentru el.


## Molon labe. Refuzul de a ceda

M-am gândit la toate acestea urmărind felul în care avocatul Kevin Reddington o apără pe Lindsay Clancy, femeia din Massachusetts acuzată că și-a ucis cei trei copii în ianuarie 2023. Îl admir pentru disponibilitatea de a rămâne lângă persoana pe care o reprezintă într-o cauză care provoacă reacții publice puternice și de a continua să susțină o apărare greu de făcut înțeleasă atât juraților, cât și celor din afara dosarului.

Pe unul dintre umeri poartă tatuată expresia grecească *Molon labe*, *„Vino și ia-le”*. Scriitorul și filosoful grec Plutarh îi atribuie aceste cuvinte lui Leonidas, regele Spartei, ca răspuns la cererea regelui persan Xerxes de a preda armele.

Eu citesc în această expresie refuzul de a considera lupta încheiată doar pentru că raportul de forțe pare copleșitor. Este interpretarea mea, dar înțeleg de ce mă atrage: motto-ul cabinetului Defensio, *Aut inveniam viam aut faciam*, *„Ori voi găsi o cale, ori o voi crea”*, exprimă pentru mine aceeași determinare.

În practică, determinarea aceasta are uneori o înfățișare mult mai puțin spectaculoasă. Înseamnă să aștepți paisprezece ore pe holurile DIICOT, fără să fi apucat să bei apă sau să mănânci, lângă un om pentru care incertitudinea a devenit aproape insuportabilă. Apoi începe audierea, fără să știi dacă va dura câteva minute sau încă multe ore. Oboseala nu dispare, dar trebuie să îți păstrezi agerimea minții și atenția la fiecare detaliu, să poți citi atent, să urmărești răspunsurile clientului și să intervii când este necesar. Omul de lângă tine își pune speranța în faptul că tu încă poți gândi limpede, chiar când el simte că nu mai poate.

În asemenea momente, îmi adun puterile ca să nu îmi scape ceva important și să fac, până la capăt, ceea ce ține de mine. Uneori trebuie să susțin din nou o cerere respinsă, cu alte argumente; alteori, să accept că o direcție nu se confirmă și să caut mai departe.

Un motto nu poate promite rezultatul unui proces. Mie îmi amintește să nu confund dificultatea unei apărări cu inutilitatea ei și să nu las descurajarea mea să devină abandonul celui care și-a pus toată încrederea în mine.


## Înainte să aruncăm prima piatră în cel acuzat

E ușor să devenim categorici când credem că știm ce s-a întâmplat. Mai greu este să observăm cât de puțin știm, de fapt. Într-un dosar despre care aflăm din presă, avem acces la fragmente, la declarații selectate și, adesea, mai ales la versiunea acuzării. Repetată suficient, aceeași versiune poate ajunge să ne pară confirmată, deși noi am auzit-o doar de mai multe ori.

Între timp, ne pierdem curiozitatea de a asculta apărarea. O explicație devine „o scuză”, o contradicție este tratată ca un detaliu fără importanță, iar o întrebare incomodă pare o încercare de a evita răspunderea. Ajungem astfel să respingem argumente înainte să le cunoaștem, fiindcă am hotărât deja ce fel de om avem în față.

Poate cineva să bage mâna în foc pentru vinovăția unui om doar din ceea ce a citit sau a auzit despre el? Să fie sigur că informațiile omise nu schimbă sensul celor prezentate, că o declarație este credibilă, că un document spune exact ceea ce i se atribuie?

Gravitatea unei acuzații ne poate tulbura profund. Dar tulburarea noastră nu completează ceea ce nu știm despre dosar.

Tocmai în acest spațiu lucrează avocatul: acolo unde o concluzie aparent sigură mai are nevoie de verificări. Uneori, probele rezistă întrebărilor apărării. Alteori, ceea ce părea limpede începe să ridice îndoieli. Ca să aflăm, trebuie să acceptăm că și propria noastră convingere poate fi greșită.


Dar dacă ne înșelăm în privința omului pe care publicul l-a condamnat deja, cine mai poate îndrepta lucrurile după ce am decis că nici avocatul nu ar trebui să îl apere?


Ioana Dumitrache
16.10.2026

_Articolul are caracter informativ și nu constituie consultanță juridică._